PRIETENII DIN CARTE (de la A la Z)

2008-10-05T22:29:00.000-07:00

Pentru Mic -
un copil de pe planeta Pământ,
dar şi călăuzelor sale
pe tărâmul acestor poveşti

Întâlnire cu litera A

- Cu mine încep toate poveştile, zise litera "A", ieşită în relief.

- Eşti foarte lăudăroasă, răspunse Mic, dar o mângâie totuşi pe capul ţuguiat şi pe cele două picioare parcă prinse cu aţă.

- Aşa-i că tu nici nu ştii să citeşti? continuă litera A, pe un ton superior. Mare mirare dacă ai auzit vreodată de Albă-ca-zăpada (preferata mea) sau de pitici. De când sunt eu în cartea asta nu ţi-am văzut niciodată părinţii. Apropo, cu ce se ocupă când nu îţi spun poveşti?

Mic se înroşi:
- Cine este Albă-ca-zăpada?

- Cine să fie, sora ta!

- Şi eu de ce nu o cunosc?

- Pentru că, vezi tu, nici ea nu te cunoaşte pe tine! Ai înţeles?

- Bine, şi ce trebuie să fac dacă vreau să o întâlnesc?

- Păi, să intri şi tu în poveste.

- Cum?

- E foarte simplu: ciocăneşti la uşa mea şi eu îţi fac intrarea.

Mic îndoi atunci degetele şi atinse nesigur colţul foii...

Dintr-o dată simţi că ameţeşte, tras de o forţă nevăzută în interiorul unei pagini tot mai albe...

***

Buldogul francez

"Am fost înghiţit de o poveste", se gândi Mic şi începu să ţopăie fericit în jurul unui buldog francez, care şi el fusese înghiţit de aceeaşi poveste.

- Tu cine eşti? mârâi buldogul.

- Eu sunt un copil!

- Şi de ce mă deranjezi în timp ce scriu?

Băiatul dădu să se întoarcă cu spatele, dar buldogul îl prinse de turul pantalonilor.

- Stai, că nu te muşc. Poate n-ar fi rău să-mi dai o mână de ajutor. Nu mă descurc şi singur şi în altă ţară.

- Tu de unde vii? întrebă copilul, fericit că este băgat în seamă.

- Din… Francezia. Nu aş fi venit, dacă nu m-aş fi uitat în oglindă.

Mic îl privi, dar nu mult.

- Vezi ce urât sunt? continuă buldogul. De aceea vreau să fiu deştept.

- Şi cum o să fii deştept?

- Întâi învăţ să scriu şi pe urmă o să învăţ să citesc. Aşa am auzit că te faci deştept.

- De la cine ai auzit?

- De la o literă pe care o chema "A". Eram gata s-o sfâşii, când a venit stăpânul meu şi mi-a smuls cartea din colţi. A fost foarte drăguţă cu mine.

- Şi cu mine.

- Mi-a spus că pot fi un animal de companie minunat, dacă învăţ bunele maniere.

- Mă bucur să-ţi pot fi de folos!

- Atunci ajută-mă să-mi scriu numele pe plăcuţa asta. Sau nici tu nu ştii să scrii?

- Păi, să vezi…

- Uite cum facem, scriem numai iniţiala, îl salvă buldogul, mai avansat. Adică prima literă din cuvânt. Adică "B".

- Eu îi fac spatele, spuse Mic.

- Eu capul şi burta.

- Şi după ce terminăm?

- După ce terminăm, îţi spun o poveste nemaiauzită cu prietenul meu, Bichon.

***

Povestea lui Bişon

- Povestea lui Bişon începe cu a fost odată?

- Da, toate poveştile încep cu a fost odată, răspunse atoateştiutor buldogul.

- Mi-ar plăcea să am şi eu un prieten celebru…

- De fapt, mi-e ca un frate.

Mic îşi aduse aminte de Albă-ca-zăpada, sora sa necunoscută dintr-o poveste.

- Ştii, cu Bichon e o istorie cam lungă… începu buldogul. Cred că e mai bine să-ţi zic doar esenţialul.

- Vrei să nu mă plictisesc?

- Nu, vreau să rămâi cu ceva din povestea asta.

- Cu…CE?

- Exact, cu "C".

Copilul făcu ochii şi mai mari decât îi avea.
Apoi adăugă, înţelegător:

- Crezi că o-mi placă esenţialul?

- Da, foarte mult!
Cred că... cel mai mult, îşi umflă pieptul buldogul cu fălcile cam lăsate.
Un firicel de poveste i se scurgea de pe o buză.

Mic începu să râdă.
Buldogul şi el.
Părea mai frumuşel acum.
"De fapt, nu e deloc urât! Şi mai e şi foarte deştept…"
Gândul îi fu, însă, întrerupt:

- Bichon e grozav.
Şmecherul ăsta nici acum nu-şi arată vârsta.
Nu îţi spun câte suflete miloase l-au luat să-l crească…
Fiecare până s-a plictisit, şi toţi crezând la început că e pui…

- Eu sunt foarte mare ! simţi băiatul nevoia să intervină.

- Pentru că tu nu ai blană! zise Buldogul.
Dacă aveai blană şi nu ţi se vedeau decât ochii, toţi ar fi zis că eşti un pui de Bichon.

Lui Mic îi plăcu ideea.

- Trebuie să afli că într-o zi a ajuns în casa unei fete care, ca şi tine, nu ştia să scrie.

- Nici tu nu ştii să scrii.

- Eu sunt câine, ai uitat?

Copilul schimbă repede vorba.
- Şi cum o chema pe fată?

- C_nuşăreasa.

- Nu-mi sună bine, C_nuşăreasa.

- Nici mie, dar dacă fata aşa îşi scria numele, aşa ţi-l spun.

- De ce nu o corecta nimeni?

- Pentru că era foarte săracă. Nu avea decât zdrenţele de pe ea.

- Îi dau eu blugii mei.

- Fii serios, în poveşti nici băieţii nu poartă blugi.
Darămite o fată!

- Era o fată bună?

- Da.
L-a îndrăgit pe Bichon de cum l-a văzut alungat în stradă de o pisică aristocrată.

- Şi pe urmă?

- Pe urmă l-a luat în casa ei şi l-a ascuns, de frică să nu i-l fure cele două surori vitrege.

- Îmi place povestea.

- Stai să auzi mai departe.
Desigur, nu ştii, pentru că eşti Mic, dar într-o zi se dădu o petrecere la palatul acela, pe care îl vezi ceva mai încolo.
La petrecere fură invitate toate fetele, mai puţin C_nuşăreasa.

- Îmi pare rău de ea.

- Şi lui Bichon i-a părut, că doar îmi e prieten şi frate.
De aceea a făcut o faptă necugetată pentru un câine de rasa şi de vârsta lui: s-a tuns.
Arăta ca un pui jumulit, dar cel puţin îi dăruise din inimă C_nuşăresei material pentru o rochie albă şi pufoasă, cu pedigri.

- Cred că era frumoasă.

- Puţin spus.
Când a venit zâna şi a văzut-o s-a minunat.
Nu a trebuit să mai dea decât foarte puţin din baghetă.

- Şi Bişon?

- Bichon, pentru sacrificiul lui, a fost imediat răsplătit.
A primit înapoi toţi anii pe care îi trăise prin străini, plus un castron cu boabe mari şi rotunde pe care erau scrise toate literele din alfabet.
Aşa a învăţat el să citească şi să scrie.
După care a învăţat-o şi pe C_nuşăreasa tot ce trebuia să cunoască pentru a fi o bună soţie pentru un prinţ.

Lui Mic îi păru rău că povestea s-a terminat…

Dar buldogul mai adăugă, lingându-şi buzele de plăcerea continuării:

- E suficientă o singură boabă din aia în vârful unui pantof, ca să nu îţi intre piciorul şi să ratezi o căsătorie pe cinste.

***

Prima despărţire

Mic se chinuia să îşi ia fără smiorcăieli rămas bun de la buldog.
Nu ştia să se despartă.
I se părea că nu o să poată niciodată să-l lase acolo şi el să pornească în căutarea Albei-ca Zăpada.
Aşa că mai trăgea de timp.

- Dar pleacă odată, zise buldogul.
Ce te tot foieşti?
O să mă regăseşti aici, că doar nu am în ce poveste să mă mai duc.

- Mi-a venit o idee, răspunse băiatul.
Vii cu mine.

- Am eu nevoie de mişcare, dar nici chiar aşa, zâmbi câinele, cu colţurile gurii lăsate în jos.

- Tu ai nasul fin, poţi să miroşi urmele…

- Şi picioare prea scurte.
Nu vreau să-ţi fiu o povară când o să te rog să mă iei în braţe.
Pe hârtie se merge mult.

Era adevărat.
Mic o ştia.
Trecură doar trei zile de când îşi începu călătoria, dar deja se simţea departe.

- Nu te voi uita niciodată, B! îl alintă el pe buldog.

- Nici nu ai cum, amice!

"Eu sunt Degeţica"

Litera A era din nou lângă Mic.

- Am venit! zise ea.

- Dar nu te-am chemat.

- Nu contează.
Eu ştiu când trebuie să vin.
Şi, în afară de asta, sunt oricum peste tot.

- Eşti o spioană?

- Nu, sunt o vocală.

- Ce este o vocală?

- Pentru tine,... o cântăreaţă... de operă!

- Atunci, cântă-mi şi mie ceva! îndrăzni băiatul.

Litera A trase aer în plămâni până se deformă. Pe urmă îl dădu afară pe tot, sub forma unor sunete foarte plăcute:

- A, e, i, o, u….

- Cânţi foarte frumos, aplaudă Mic, extaziat.

- Nu-i aşa?
Nu degeaba sunt primă vocală pe scena palatului.
Puteam să fiu şi balerină, dar mi-au legat picioarele cu aţă, pentru că făceam mereu şpagatul.

Băiatul o privi cu simpatie.

- Nu ţi-e greu să mergi aşa?

- Dar cine a spus că merg?

- Păi, cum ai ajuns până aici?

- Am zburat.

- Nu te cred.

- Vrei să încerci şi tu?

- Vreau.

- Închide ochii.

Mic închise ochii, lăsându-se pradă imaginaţiei.

- Unde mă duci?

- Nicăieri.

- Dar eu simt că mă duci undeva.

- Ţi se pare.

Şi totuşi el se trezi pe o frunză mare de brusture.
Singur.
Ba nu, alături de miniona Zână a Florilor, care îi pansa, cu o petală de crin, rana roşie din genunchi.

- Eu sunt Degeţica, mai auzi, după care căzu într-un basm adânc.

***

Arcul Degeţicăi

- De ce te cheamă Degeţica? fu prima întrebare a băiatului, atunci când deschise ochii.

- Pentru că nu sunt mai mare decât degetul tău, Mic.

- Dar o să mai creşti, nu?

- Niciodată!

- Cred că eşti foarte tristă, dar să nu mai fii…
Eu cunosc o zână care o să te ajute…

- Şi eu sunt o zână, Mic.

- Da?

- Zâna Florilor.
De dragul lor trebuie să rămân ceea ce sunt.

- Dacă ai creşte, nu te-ai mai putea aşeza pe nici o petală! spuse, gânditor, băiatul.

- Şi nici nu aş mai putea trage cu arcul…

- Chiar ştii să tragi cu arcul?

- Da.

- În cine?
În muşte?

- Nu, în vânt.
Uneori este atât de duşmănos…

- De ce?

- Nu ştiu.
Florile nu i-au făcut nimic, niciodată.
Dimpotrivă, l-au răsfăţat cu înfăţişarea şi cu mireasma lor.

- Unde e arcul tău?

- Uite-l! i-l arătă Degeţica.

Mic era impresionat.
Un "D" foarte simplu şi uşor de folosit.

- Ţi-l pot împrumuta, spuse ea.

- Mulţumesc.
Crezi că aş putea să-mi fac şi eu unul?

- Asta nu e greu.

Băiatul se puse pe lucru, sub privirea atentă a zânei, care ştia că la final îi va dărui, totuşi, arcul ei cu puteri magice.
Dar şi săgeţile fermecate ale gândului cu care nu poţi răni pe nimeni, niciodată.

***

A doua despărţire

Ca să îl scutească de chinul despărţirii de noua sa prietenă, litera A se înfăţişă degrabă lângă Mic.

- Hai, e momentul.

- Ce moment?

- Momentul să o cunoşti pe Eliza.

Băiatul era nedumerit.

- Dar eu nu vreau s-o cunosc pe Eliza.

- Nu vrei, pentru că n-o cunoşti.

Cu asta îl blocă.

- Stai puţin, zise el, şi se întoarse înspre Degeţica:
Mulţumesc.

- Eu îţi mulţumesc ţie.
Îmi doream de multă vreme un "D" nou, murmură Zâna Florilor.

- Când vei mai avea nevoie de mine, să-mi trimiţi repede un gând.
Las totul şi vin! mai adăugă Mic, înainte să fie luat pe sus de "binevoitoarea" literă A:

- Te cred.
Hai odată, că apune soarele şi nu mai vezi lebedele…

- Dar de ce trebuie să văd ce vrei tu?

- Pentru că o singură dată te întâlneşti... pentru prima oară cu aşa ceva.

***

Scara

- Eliza! începu Mic să strige, cu ochii în toate părţile.

- Nu mai striga! îl apostrofă litera A.

- Dar vreau s-o cunosc! insistă el.
Vreau să-i arăt ce mi-a dat Degeţica.
Oare Eliza o să îmi dea ceva? întrebă el plin de speranţă.

- O să-ţi dea o urzică pe spate, asta o să-ţi dea!

Mic se bosumflă.
Nu ştia ce este o urzică, dar “pe spate” nu-i plăcea deloc.
Totuşi, indiferent de ce avea să i se întâmple, hotărî să nu mai ţipe.

- Dacă facem rost de o scară, o s-ajungem şi la Eliza! zise, ceva mai calmă, însoţitoarea sa.

- Ştii unde e?

- Da.
E într-o temniţă atât de înaltă şi de întunecoasă, încât şi suindu-ne până la ea tot e posibil să n-o zărim.

- Nu-mi place povestea asta, grăi Mic.
Nu-mi place deloc.

Litera A se înfipse bine pe picioare:
- Şi ce vrei? Alta mai bună nu avem în seara asta.

- Dar mi-ai promis!

- Trebuia să te iau de acolo!

- Eşti sigură, continuă el, că nu o să reuşim să facem să fie şi aceasta o poveste frumoasă?

- Ţine numai de tine, piciule!

Simţindu-se aproape la fel de important ca un personaj principal, băiatul începu să iradieze.
Răspândea atâta lumină în jur, încât zăriră, foarte aproape de ei, în formă de "E", scara după care umblaseră o jumătate de oră.

- Bravo, Mic! îl lăudă litera A, ghicind că, dacă îl mai laudă un pic, nu doar că o să ridice E-ul de jos, dar o să-l şi proptească de zid.
După care, tot el va urca primul şi va deschide geamul întunecatei odăi în care Eliza împletea cămăşi din urzici…

- Te-am găsit, Eliza!

Fata nu avea voie să vorbească.
Surâse, însă, acelei lumini, în mijlocul căreia desluşi chipul fericit al unui copil.

***

Pe aripi de lebădă

Mic nu îşi putea lua ochii de la ea.

- De ce nu-mi vorbeşte? o întrebă, trist, pe A, zărind-o la capătul celei de-a treia trepte.

- E un blestem la mijloc! răspunse aceasta.
Dar poţi fi sigur că, stând degeaba aici,... tu îi eşti de mare folos!

Auzind ultimele cuvinte, inima lui de copil lumină din nou încăperea.
Eliza reuşi să termine, astfel, în foarte scurt timp o cămaşă. Şi încă una.
Acum era aproape sigură că va reuşi să îşi salveze fraţii, ţesând cu repeziciune fir cu fir din urzicile care îi răniseră mâinile.

Mic o urmărea fascinat, bun motiv pentru litera A să încerce să-i distragă atenţia.

- Hei, iată lebedele.

- Am mai văzut lebede!

- Dar n-ai văzut... unsprezece!

Nici nu întoarse el bine capul, că uşa temniţei se dădu în lături.
Un om cu inimă de călău o smulse pe fata care ţinea strâns la piept straiele verzi.

- Pune-ţi mâna la ochi! îl îndemnă A, speriată de moarte.

- Nu te mai ascult! se împotrivi băiatul, pe jumătate leşinat.

De spaimă şi de emoţie, nu văzu şi nu simţi când aripile albe ale unei lebede îl depuseră în braţele Elizei; ca ele să poată îmbrăca, rupând vraja, ultima dintre cămăşile ţesute cu atâta trudă…

***

O familie ca-n poveşti

- Unde mă aflu? întrebă Mic, trăgând de sub tacâmurile de un argint strălucitor, şerveţelul de mătase, cu monograma “F”.

- Eşti în epoca de piatră, isteţule! răspunse litera A.

- De ce nu-i văd pe Fred şi Barney?

- Uite-i colo. Cum de nu-i recunoşti?

Băiatul privi spre un capăt al mesei, unde, printre alţi copii îndrăgostiţi de poveşti, erau aşezaţi, nu Fred şi Barney, ci doi prieteni buni, cu care mai bătea din când în când mingea.
Acum ei înţepau cu furculiţa prăjiturile din vecinătatea farfurioarelor albe, din porţelan.

- Neciopliţi ca întotdeauna! comentă litera A, voind să pară manierată.

- Cine a făcut semnul acesta pe toate obiectele de pe masă? întrebă Mic, vrăjit de fineţea lucrăturii.
De altfel, încercă să-l deseneze şi el, în puţinul sos care-i mai rămăsese din crema de zahăr ars.

- E o monogramă, dacă nu ştiai! Un “F”.

În clipa aceea, intrară, pe rând, în straie pline de eleganţă şi cu o atitudine nobilă, unsprezece bărbaţi înalţi şi chipeşi, ce făcură, dându-se în lături, un culoar pentru sora lor, Eliza.

Mic încremeni.

Mai ales că fata se îndrepta, cu zâmbetul pe buze, în direcţia lui.
- Eşti într-o Familie, Mic!
Bucuria de a fi din nou alături de fraţii mei este la fel de mare ca recunoştinţa pe care ţi-o port.

- Mi… mi…e? se bâlbâi el, emoţionat.

- Da, ţie.
Eram foarte deznădăjduită!
Credeam că nu voi mai avea suficientă lumină în suflet pentru a-mi termina lucrul.
Dar ai apărut tu...

Băiatul nu pricepu mare lucru.

- Eu m-am suit pe o scară, ca să te caut.
Vrei să-ţi arăt cum am făcut?

Litera A pufni în râs.

- Da, arată-mi! îl încurajă fata.

Dar el lăsă capul în jos.
- Nu contează.
Oricum ne despărţim.

- Nu ne despărţim, Mic.

- Ba da.
Eu mereu mă despart.

Eliza scoase din mâneca rochiei o batistă din cea mai fină dantelă, pe care era brodat un “F” neînchipuit de frumos.

- De acum faci pentru totdeauna parte din această... Familie.

Băiatul era tare mândru.
Însă cuvântul "familie" avu darul de a-i aminti imediat de părinţii săi mereu ocupaţi.

- Nu ai şi pentru mama şi pentru tata câte o batistă?

Am avut, zâmbi Eliza.
Le-am oferit-o când erau de vârsta ta.

***

Fata cu nasul roşu

- Cum ajung înapoi acasă? întrebă Mic, simţind nevoia să scotocească prin toate dulapurile părinţilor, după batista cu monogramă.

- Fraţii mei vor chema unsprezece lebede albe care te vor însoţi bucuroase.
Dar eşti sigur că nu doreşti îngheţată?

"Am tot timpul din lume", gândi băiatul şi se grăbi să răspundă:
- Nu sunt sigur că nu doresc!

Zâmbind, Eliza ceru să se aducă desertul promis.
În cupe de argint, cu picior înalt, toate inscripţionate cu “F”-ul nobilei familii, îngheţata parcă se lăuda cu aroma sa irezistibil de naturală.

Toţi copiii de la masa poveştilor, printre care şi prietenii lui, inspirau profund… Nuanţele vaniliei, ciocolatei şi căpşunelor colorau aerul ce le gâdila delicat nările.

Cu toate acestea, Mic nu reuşi să ducă linguriţa la gură: pe fereastra care dădea în stradă, tocmai când se pregătea de atacul asupra propriei porţii, zări chipul unei fetiţe.
Poate că nu l-ar fi văzut, dacă flacăra unui băţ de chibrit aprins chiar atunci nu i-ar fi atras atenţia şi nu ar fi luminat acea figură frumoasă şi tristă.

Cufundaţi în cupe, ceilalţi nu vedeau nimic.
Dar fata era acolo.
Şi sufla din când în când peste mâna cu care decupa în poleiul de pe geam o fereastră mai mică.
Pentru doi ochi albaştri şi un nas roşu.

Doar gura nu i-o desluşi, din cauza unor flori albe, de gheaţă fără gust.

- O să plec! îi zise el Elizei.
Am ceva important de făcut!

Aceasta îşi chemă fraţii, care îi puseră în palme unsprezece lebede din hârtie.
- Când vei dori vreodată să îţi iei zborul, spuseră ei, priveşte aceste păsări…

***

Micul Gentleman

- Gata? Privim lebedele? zise litera A.

- Tu poţi să mai rămâi.
Eu am găsit pe cineva.

- Pe cine?

- Nu ştiu.
Aş vrea să fie Albă-ca-zăpada.

- Albă-ca-zăpada, sora ta, aici?
Că, de fapt, nu îi era soră adevărată, cum îl minţise la început, asta litera A nu mai pomeni, de teamă să nu-l piardă de amic.

- Poate mă caută! zise băiatul.

- Ascultă-mă pe mine, că o cunosc, fără pitici nu face un pas.

- Pe pitici nu i-am văzut, fiindcă n-au ajuns până la geam! îi explică el, convins că începe să aibă dreptate.

Şi totuşi, ceva nu se potrivea: Albă-ca-zăpada nu avea nasul roşu!

***

- Cine eşti? o întrebă pe fata aşezată pe trepte, ce căuta să aprindă, cu lacrimi în ochi, un ultim băţ de chibrit.

- Nu ştiu cine sunt, dar aşa mă strigă lumea: “Fetiţa cu chibrituri”.

- Şi când nu o să mai ai chibrituri cum o să ţi se spună?

La asta nu se gândise niciodată.
Dar nici nu-i păsa prea tare dacă o să mai aibă vreun nume sau nu.

- Eu pot să fac să fii sora mea, zise Mic, luând-o de mână.

Vorbele acestea o mai încălziră puţin.
Dar gerul, care îi pătrunse în corp, de vreo câteva ore o scutura încontinuu.

- Vrei să intri în casă la noi? o întrebă.
Am o familie foarte mare.
O să primeşti şi tu o batistă cu monogramă.

- Mi-aş dori mai mult nişte ghete.

Băiatul îşi scoase ghetele imediat şi o încălţă.
Apoi îi aşeză pe umeri haina, din buzunarul căreia scoase iute batista.

- Uite dovada!

- Ce dovadă?

- Că există o Familie!

“Fetiţa cu chibrituri” vru să zâmbească, dar zâmbetul său se răzgândi într-o clipă.

- Brr... Ai mâncat ceva? o mai întrebă Mic, din dorinţa grabnică de a o convinge să intre în casă.

Ea dădu din cap în semn că nu.
Dar nu voia să intre.
Îi era teamă că nimic din toate acestea nu era adevărat.

Atunci, băiatul deschise uşa şi aproape că o trase cu forţa înăuntru.

Picioarele lui de Mic Gentleman se învineţiseră sub şosetele galbene cu dungi gri, iar degetele, fiecare în parte, luaseră, la adăpost de orice privire, forma "G" a unor cârcei.

***

“Dragă Hans…”

- Ea este “Fetiţa cu chibrituri”, o prezentă rapid tuturor copiilor aflaţi la, sub şi pe masa cu poveşti.

- Noi o cunoaştem, ziseră unii.

- Noi o vedem pentru prima dată, spuseră alţii.

Apoi ciocniră, veseli, în cinstea ei, cupele fără îngheţată.

- Mic o să te salveze, o să vezi! grăi atunci un băiat “citit”, care avea acasă, într-un dulăpior înalt, în formă de "H", o sută şi ceva de CD-uri.

Printre care şi unul cu acest basm scris de un om foarte mare, despre care, interesându-se, află că îl cheamă Hans Christian Andersen.

În fiecare seară asculta CD-ul şi plângea că nu poate să facă nimic pentru a împiedica fatalul deznodământ – adică nefericitul sfârşit, atât al fetiţei, cât şi al poveştii.

- Mic o să te salveze! se uniră apoi, într-un cor, toate vocile.

Doar că Mic nu era de faţă.

Fugise lângă sobă, ca să îşi încălzească şi să îşi îndrepte degetele de la picioare.

Ciorapii lui galbeni cu dungi gri, puşi la uscat, atârnau de cele două braţe ale un sfeşnic aflat pe o policioară.

Era plăcut. Umbrele calde ale flăcărilor se jucau printre degetele lui răsfirate, sub privirea celei ce căuta, fără succes, să îi dea ghetele înapoi.

Băiatul era ca şi adormit.

În primul din cele cinci vise - care îi traversară într-un singur minut mintea aţipită - se făcea că mai mulţi copii decât el îi cer să o salveze pe fetiţa cu chibrituri.

În al doilea vis, fetiţa cu chibrituri îi dădea ghetele înapoi iar el îi spunea: “Păstrează-le, o să mai ai nevoie de ele, după ce le usuci!”

În al treilea, se întâlni cu părinţii săi, de care îi era tare dor, undeva într-un magazin cu articole pentru copii la un preţ rezonabil, iar aceştia îi cumpărară şosete groase din lână şi bocanci serioşi. Plus un palton şi un fular,... amândouă roz.

Al patrulea vis fu şi mai frumos. Se desfăşura într-un decor minunat, în preajma Naşterii Domnului, când, de prea multă bucurie, copiii şi părinţii marii Familii simt nevoia să-şi consume energia, făcând tot felul de cadouri şi împodobind în exces bradul.

Ultimul dintre vise îl mai aduse cu picioarele pe pământ.

Adică şedea cu ele sub o masă şi, în ciuda faptului că nu cunoştea încă toate literele, compunea, totuşi, o primă scrisoare.

Ea începea cu aceste două, simple cuvinte:

“Dragă Hans…”

***

Un strop de Iubire

Mai departe, fu nevoie ca băieţelul să-şi recunoască în sinea sa neputinţa şi să trimită săgeata unui gând grăbit către Degeţica.

Iat-o, ivindu-se în visul său, asemeni un funigel, dintre petale roşii de flăcări.

- Am venit, dragul meu.

- Mulţumesc, prietena mea zână.

Am nevoie să mă ajuţi să-l conving pe Hans.

- Dar tu ştii cine este Hans? spuse ea.

- Un copil? întrebă el.

Degeţica zâmbi.

- Un copil mare.

- Asta înseamnă că nu o să vrea să mă ajute? mai întrebă Mic, folosindu-se de puţina experienţă pe care o avea cu băieţii din cartier.

- Asta înseamnă că l-ai şi convins.

- Daaa? păru el mirat.

- Da.

- Deci nu trebuie să-i mai scriu şi să-l rog să fie bun cu fetiţa cu chibrituri, care cred că o să moară de frig?

- Ba da, poţi să îi scrii. Numai că Hans nu i-a dorit niciodată răul, asta voiam să îţi spun. Inima lui este ca şi a ta.

- Dar de ce băiatul cu CD-uri plânge în fiecare seară?

- Pentru că el încă nu a priceput unde se duce fetiţa.

- Şi unde se duce, dacă eu am priceput?

- În casa din Cer a acestei mari Familii de pe pământ.

- Casa din Cer? Aşa cum e casa de la munte, unde trăieşte mamaia?

- Exact. Vezi că ai înţeles?
Şi, ca să fii sigur că nu te mint, hai să-ţi citesc sfârşitul poveştii:

“ Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei nu-i mai era frig, nici frică: era în cer.”

- Vreau şi eu să plec în Cer, zise Mic.

- Nu se poate, încă nu ştii să scrii şi să citeşti, zâmbi Degeţica.

- Da, ai dreptate! fu el de acord.
Dar mai târziu tot mă duc!

În clipa aceea, sfârşindu-se minutul, se trezi.

Nici Degeţica şi nici Fetiţa cu chibrituri nu mai erau acolo.

Rămăseseră doar copiii cu urechile lor mereu ciulite, cărora, la lumina unei lumânări înalte, asemeni unui "I" făcut din ceară, începu să le spună... ce a vrut să le povestească Hans.

Un strop fierbinte, de Iubire, îi căzu pe mână, când aşeză, de emoţie, "I"-ul de ceară mai bine în sfeşnic…

***

Bucuria...Jocului

- Da’ frumos mai povesteşti! zise un bătrânel palid, format din ceară topită, la poalele lumânării.

- Tu…cine eşti? îl întrebă Mic, după ce toţi copiii adormiseră înţelegând mesajul poveştii lui Andersen.

- Nu mă recunoşti? Eu sunt... Jocul!

- Cum eşti Jocul, dacă abia te ţii în baston? se arătă nedumerit Mic.

- Nu e baston, se oţărî bătrânelul.
Chestia asta în formă de “J”, pe care ţi-o imaginezi tu aici, e…o crosă.

- O crosă?

- O crosă de golf.

- O crosă de golf?
Ce este…un golf? continuă copilul, pe acelaşi ton mirat.

- Golf este prenumele meu.
Ţi-am spus că eu sunt... Jocul!

- Aha! păru să priceapă Mic.

- Aha se spune când nu pricepi nimic! spuse bătrânelul şi adăugă:
Tu ai vreun nume de familie?

Băiatul se lumină.
- Am, la fel ca şi tine.
Dar…e acasă, pe uşă.
Ce mult vreau să ajung acasă la mine! se întristă el deodată.

- Închide cartea! zise bătrânelul, zâmbind.
Dă-le încolo de poveşti.
Mai distrează-te şi tu.

- Nu pot, e o carte frumoasă şi toţi prietenii mei serioşi sunt în ea.

- Eu cred că tu nu ştii drumul! insistă omul cu crosa.

- Nu trebuie să-l ştiu, îi explică Mic.
Am primit unsprezece lebede din hârtie, pe care, doar dacă le privesc, o să mă ducă unde vreau.

- Şi unde o să le spui că vrei?

- Ăăăă….!

- Ascultă, eu te trimit la sigur! continuă figura de ceară, al cărei trup tot lua proporţii.

- Poţi tu să faci asta?

- Pentru un copil, orice! zise Jocul.
Dar repede, până nu mă îngraş.

- Şi cum o să mă trimiţi acasă?

- Simplu.
Tu te faci Mic de tot, adică ghem, până începi să semeni cu o minge... de golf, zâmbi bătrânelul.

- Şi tu?

- Lasă-mă... pe mine.
Promit că despărţirea asta n-o să te doară!

- Dacă promiţi…, simţi nevoia să-şi facă puţin curaj băiatul.

După care se ghemui atât de mult, încât nu i se mai văzură nici capul, nici picioarele - doar haina plesnită pe spinare şi cele două buzunare din spate ale blugilor.
Ele avură nevinovata ocazie de a se întâlni pentru prima, dar mai ales pentru ultima oară, cu Jocul şi cu crosa lui.

***

Un Kilogram de emoţii

Bătrânelul de ceară asudase.
Figura i se albi de tot, iar trupul începu să i se subţieze.
Crosa zăcea, frântă, la pământ.

- Gata, l-am trimis! spuse el.

- Sper că unde trebuie! completă ea.

- Ce greutate crezi că avea?

- Greutatea lui, plus un Kg. de emoţii!

- Emoţii? Ce sunt alea? făcu pe naivul bătrânelul, devenind tot mai rigid.

- De unde să ştiu? răspunse crosa.
Ştiu doar că toţi copiii le au când se întorc undeva după ce au lipsit nişte ore bune.

- Băiatul ăsta nici nu a fost plecat.
Iar părinţii, stai liniştită, oricum nu sunt acasă…

- Şi totuşi... de ce s-a urnit aşa de greu?

Bătrânelul tăcu.
Kilogramul de emoţii îi aparţinuse.
O singură dată în viaţa lui dependentă de-o lumânare a avut mâna atât de grea – atunci când a trebuit să-l mintă pe băiat... că despărţirea de poveşti n-o să doară.

***

Lecţia

Tot ghemuit, copilul plângea în pat, cu sughiţuri, sub privirile părinţilor săi frumos înrămaţi.
Care, nu doar că nu erau acasă în momentul prost ales de omul de ceară pentru a-l expedia înapoi, dar nici batistele cu monograma “F” nu le mai aveau.
Scotocise destul, ca să fie sigur că pentru ei Familia nu însemna mare lucru.

Dacă ar aprinde acum o lumânare, visa Mic, ştergându-şi nasul cu mâneca, poate că un nou omuleţ de ceară i-ar întinde o crosă de ajutor.
Nu avea, însă, voie să pună mâna pe cutiile cu chibrituri.

Sau, dacă ar lua cartea şi ar ciocăni la uşa literei A, poate că aceasta i-ar deschide şi l-ar pofti într-o altă poveste.
Dar îi era ruşine să nu se întâlnească, din întâmplare, cu prietenii săi, ale căror nume nu ştia nici acum să le scrie:
cu Buldogul francez,
cu Bichon şi
C_nuşăreasa,
cu Degeţica,
Eliza sau
Fetiţa cu chibrituri,
cu Hans, pe care nici nu l-a cunoscut,
şi chiar cu Joc, o figură de om de ceară, care trebuie să se fi topit între timp, sub greutatea unui kilogram de emoţii, pe uriaşul lui teren "de golf".

Aşa că se sui întâi pe scaun, apoi în genunchi pe biroul tatălui său şi în cele din urmă în picioare, cu mâna întinsă după un pix confiscat.
Pentru că nu găsi nici o coală de scris, iar de pereţi - în urma unei pedepse de neuitat - avea oroare, scoase din buzunar cele unsprezece lebede din hârtie…
Pe fiecare dintre perechile de aripi desenă câte o literă mare şi strâmbă, de care fu extraordinar de mulţumit.

Gata, îşi spuse Mic, acum îmi pot lua zborul…
Şi le privi de parcă el inventase alfabetul.

***

Învăţăturile celor unsprezece lebede

- Ce-ai făcut, ai scris pe aripile noastre! se văitară lebedele, care nu mai erau albe.
Acum nu te vom putea duce mai departe de colţul în “L” al unei foi de hârtie.

- De ce? întrebă copilul, cu o undă de tremur în glas.

- Pentru că jumătate din puterea noastră magică a fost luată de literele tale! zise prima dintre păsări.

- Dacă noi zburăm pe verticală, ele sigur vor dori să zboare pe orizontală! zise a doua.

- Pentru că o literă are o mare greutate, şi pe drept cuvânt! se auzi cea de a treia.

Mic le asculta surprins, posac, dar parcă şi puţin mândru în sinea lui.
Chiar era curios ce spune a patra.

- Pentru că noi am putea să te ducem oriunde, dar literele se încăpăţânează să te ţină legat de Mica ta lume…

- Şi de şcoală… completă lebăda a cincea.

A şasea se clătina în zbor, ca o bărcuţă cu monograma "F":
- Pentru că acum “cineva” o să spună…că celelalte au trădat Familia!

- Ba nu e adevărat! interveni copilul.
Nu o să zică nimeni asta.
Şi dacă o să zică...

A şaptea lebădă o ţinu pe a ei:
- Suntem compromise, ne putem aştepta să fim aruncate oricând…

- Poate chiar în foc! se temu cea de a opta…

- Literele tale nu au nimic de a face cu perfecţiunea! adăugă a noua.

- O să fie perfecte, o să vezi! îi promise Mic.

- Când literele tale o să fie perfecte..., să sperăm că nu vei uita să vrei să zbori cu noi! continuă penultima lebădă, lăsând-o pe cea din urmă să facă sinteza:

- În concluzie, nu te putem duce mai departe de colţul unei foi de hârtie, zise aceasta, cu oarece părere de rău.

***

Noapte bună, Mama

Mic era răvăşit.
Intrarea în lumea poveştilor nu era un lucru deloc uşor.
Nu pe o lebădă pe care ai scris cu pixul.
Dar atunci, cum?

- Ce-i cu tine, de ce nu dormi? îl întrebă mama sa, ivindu-se din întunericul holului.

Băiatul încerca, în timp ce o privea cu bucurie, să-şi aducă aminte dacă a pus pixul la loc.

- Nu mai ştiu cum să intru în poveste, răspunse.
Deloc nu mai ştiu…

- Vrei să te ajut? îl întrebă ea, blând.

- Da.

- Atunci închide ochii…

Mic închise ochii, primind mângâierile şi cuvintele ca pe o binecuvântare îndelung aşteptată.

- A fost odată ca niciodată un băiat, începu ea.

- Mama, tu ştii poveşti cu mine?

- Multe.
Dar acum o să-ţi zic numai una…
Acestui băiat îi plăcea foarte mult să observe cum creşte puţin câte puţin în fiecare zi.

- De ce?

- Pentru că altfel nu avea cum să-şi dea seama că trece timpul… se băgă în discuţie litera A, de pe aripa de hârtie a unei lebede plutind în acvariu…

- Oglinda îl încuraja pe copil să spere că într-o zi va fi mare cât părinţii lui.
Poate chiar mai mare, ca să poată avea grijă de ei când aceştia îi vor da cheile casei poveştilor şi îi vor spune: de acum tu eşti stăpânul acestui ţinut fermecat!

- Cheile casei poveştilor?

- Da, cheile cu care se deschideau toate uşile casei în care locuia familia băiatului.

- Chiar avea familie?

- Fireşte, zise ea.

- Şi aveau şi batiste cu monogramă?

- Poate aveau, poate nu aveau.

- Dar tu ai o batistă cu “F” de la familie? insistă el.
Că eu am căutat peste tot şi nu am găsit nicăieri.

- Eu… am avut, zâmbi mama, dar monograma era pictată, aşa că a ieşit la primul spălat.

- Uf, ce bine !
Ce bine că mi-ai explicat! răsuflă uşurat Mic.
Şi îşi puse capul pe o pernă moale, plină cu vise…

***

Mic cel verde

- Mic, trezeşte-te!
Astăzi luăm masa la iarbă verde.

Băiatul se grăbi să-şi scoată singur pijamaua, să se spele pe ochi şi chiar să îmbrace singura mânecă întoarsă pe faţă a hanoracului.
Atât era de nerăbdător să vadă căreia dintre mesele din casă i se făcea favoarea de a fi scoasă la plimbare.

- Nu uita să-ţi iei şi cartea! S-ar putea să te plictiseşti printre atâţia oameni mari.

- E foarte frumos şi verde aici! se extazie Mic, odată instalat.

- E obişnuit şi plictisitor, chicoti litera A, gâdilată pe ambele tălpi de-un firişor de trifoi strecurat de copil în carte.

- Azi te învăţ să vorbeşti cu păsărelele! îşi făcu el un plan, la umbra unui salcâm plin cu vrăbii; acolo găsiră părinţii săi foarte nimerit să aşeze norocoasa măsuţă pliantă şi câteva scăunele pe care nu stătea nimeni, toţi coborând pe malul apei, la bălăceală sau la pescuit.

- Vrei să te învăţ să vorbeşti cu păsărelele?

- Dar tu vrei să te învăţ să taci din gură? îi răspunse ofuscată litera A.
Ce, crezi că nu pot să mă înţeleg cu nişte necuvântătoare?

- Fii atentă, să vezi cum mă sui şi îţi culeg din pom o vrabie mică.

- Nu eşti destul de înalt pentru pretenţiile tale! zise ea şi continuă să-şi manifeste îngrijorarea:
- Dă-te jos, că te spun!
Dacă o să cazi peste mine, mă omori!

Băiatul râse, adăugând plin de mândrie:
- Numai pe mine mă ţine!

Dar chiar şi aşa pirpiriu cum era, tot reuşi să o frângă în două.

Biata masă…

Arăta ca un "M" pe care nimeni, niciodată, nu se va mai putea sui ca să culeagă vrăbiuţe dintr-un salcâm.

***

Neghiniţă

În căderea sa, Mic văzu fire verzi.
Apoi nu le mai văzu deloc, căci alunecă, fără să poată fi prins, în adâncul unei alte poveşti...

- Eu sunt Neghiniţă! auzi o voce în urechea dreaptă.

- Eu sunt Mic.

- Dar nu eşti mai mic decât mine!
Tu mie nu îmi încapi în ureche!
Tu mie nu îmi poţi auzi gândul! sălta vesel, pe ritmul propriei muzici, Neghiniţă.

Mic îşi strecură un deget în urechea cu pricina.
Şi îl tot rotea, după cum fugea acest purice de copil.

- Eu sunt Neghiniţă şi o să mă duc şi în urechea ta stângă, dacă vreau.

- Du-te! zise Mic, schimbând tactica.

- Nu mă mai duc, dar o să ies afară, să mă vezi ce grozav sunt!

Ţuşti, în palma băiatului, care se strânse în jurul zgâtiei năzdrăvane.

- Dă-mi drumul, băiete, că nu sunt o gâză.

Pe Mic îl gâdila palma, dar voia să-l pună la punct.

- Nu-ţi dau drumul, că ai râs de mine.

- Dă-mi drumul, şi o să fim prieteni.

- Eu am prieteni mulţi într-o carte!

- Atunci dă-mi drumul din alt motiv! încercă bobul însufleţit.

Mic deschise pumnul şi Neghiniţă, care nu se aştepta, căzu pe jos, rostogolindu-se până la gura tunelului unei cârtiţe ce scoase capul afară, după un strop de aer.
Zgâtia i se înfipse-ntr-o nară.
Cârtiţa strănută, enervată.

Doar lui Mic îi trecu pe loc orice supărare şi se duse de-l strânse pe Neghiniţă, fiindcă nu mai mişca.

- Hai, trezeşte-te, zise.
Sunt de acord, o să fim prieteni adevăraţi.
Şi, dacă îţi place aşa de mult, o să mă ajuţi să ascult gândurile oamenilor mari.

Auzind una ca asta, Neghiniţă sări în picioare.
- Să dăm mâna, atunci!

Mic întinse mâna şi firul de copilaş îi sări în palma care nu se mai închise; iar, de acolo, în buzunarul hanoracului, pentru a-l putea însoţi peste tot...

***

Origami

Ca să îl distreze, pentru cât mai avea de stat în lumea poveştilor, Mic îi făcea lui Neghiniţă, prietenul lui, tobogane din hârtie.
Nu ştia că aşa se face şi litera “N”.
Ştia doar că nu vrea să-l vadă ducându-se de-a dura, cine ştie pe unde - mai bine să dea cu capul de zidul de hârtie pe care i-l ridica drept în faţă.

- Hai, mai fă-mi un tobogan, îl ruga Neghiniţă, când termina de ascultat gândurile oamenilor mari.
Iar Mic se executa cu bucurie.

Uneori doar îi desena “N”-ul pe nisipul unui ţărm şi Neghiniţă se rostogolea de-a lungul liniei, până ce ameţea şi ajungea să creadă că este un “Z”.
Râdeau atunci amândoi şi împrăştiau în aer nisipul…

Într-o zi, însă, Neghiniţă dispăru.

Mic scutură toate scoicile; poate, poate cade perluţa lui de prieten…
Strânse toţi melcii şi îi rugă să alerge după un pic de copil.
Făcu un năvod din alge, pe care îl aruncă oriunde se nimerea câte un fir, mai periculos, de apă.

Şi striga:
- Neghiniţă! Neghiniţă!
Dar Neghiniţă nu scotea capul de nicăieri.

Povestea se prelungea tristă.

Atunci se ivi lângă el, parcă ghicindu-i singurătatea inimii, o fetiţă cu ochii oblici.

- Eu "este" Origami! se prezentă ea, necunoscând încă bine limba română.

- Eu "găsit" pentru tine "un" Neghiniţă! mai zise, despăturind aripa unui cocor din hârtie, la care lucrase o săptămână.

- Cocorul "mele" găsit "Neghiniţa" sus! arătă ea, calmă, înspre cerul care îşi recăpăta în obraji, încet, încet, culoarea albastră.

- Mulţumesc! rosti Mic bucuros.
Dar regretă mult că nu avea la el, spre a i-o dărui, nici o lebădă din cele pe care scrisese atât de frumos.

***

Oameni în zbor

Litera "O" era mare ca o oglindă.
Sau oglinda era mare ca litera "O".
Şi în ea se oglindea fata cu ochii oblici.

Frunze de hârtie, flori de hârtie umpleau braţele salcâmului sub care se întâmpla povestea.
Inima copacului bătea deasupra lui Mic şi a lui Neghiniţă, în ritmul inimii unei făpturi care încerca să-i înveţe joaca sa…

Doar Mic era atent.
Nu la mâinile fetei, ci la chipul ei nemişcat, străbătut de umbrele cocorilor ce îşi luau zborul unul după altul…

Neghiniţă, el îşi tot reamintea cu plăcere căderea din cer pe aripile uneia dintre păsări şi mulţumi în gând lui Dumnezeu că fu salvat pentru a nu se ştie câta oară înainte de pieri.
Apoi îl privi pe acest... mare copil.
Pe alţii îi părăsi, de cum le citi gândurile răutăcioase.
Dar în gândul prietenului său toamna era atât de caldă şi de bogată, încât i se făcu poftă de picătura de must a unui bob de strugure.

- Origami, poţi să te opreşti puţin?

- De ce, "Micul"?

- Vrei să zici… Mic, nu Micul, că nu sunt Micul Prinţ! râse timid băiatul de felul în care fata stâlcea cuvintele.

- Cine este Prinţul? întrebă ea.

- Un prieten, dar nu-l cunosc încă.
L-am văzut numai într-o carte, răspunse el, grăbindu-se către altă întrebare.

- Origami... ?

- Spune, Micul.

- Tu... din ce poveste vii?

- Eu nu vin din poveste, Micul.
Vin din Ţara "meu".

Palma grea a tatălui îi deschise ochii.
L-ar fi întrebat “De ce mă baţi?”, dar într-o fracţiune de secundă observă masa ruptă.
Tot atunci mai zări, alături de feţele îngrijorate ale părinţilor săi, chipul micuţei Origami şi înţelese că ar fi grozav să se trezească.

Dar nu reuşi.

Nu înainte de a ajunge, cu un avion de hârtie, pe planeta Micului Prinţ!

Planeta fără litere

Să pilotezi un avion este o experienţă extraordinară.
Mai ales când este un avion de hârtie şi ai de zburat pe deasupra vulcanilor sau a mărilor spumegând.
Dacă mai vezi şi catralioanele de stele lăsate în urmă, atunci nu încape vorbă că trebuie să zbori mai departe, până unde te duce povestea.
Din fericire, poveştile nu te duc doar acolo unde trebuie, ci şi acolo unde eşti aşteptat:

- Ai venit, prietene, rosti Micul Prinţ.

- Cam repede! răspunse Mic, nedumerit de cât de puţin durează în vis o secundă:

- Timpul nu contează.
Hai, vino să-ţi arăt planeta.
Nu e atât de mare ca a ta, dar, oricum, e atât cât îi trebuie unui copil singur.

Nici Mic nu avea fraţi, aşa că zise:
- Pentru tine e mai simplu să faci curat.

- Nu e simplu, eu nu am unde să arunc nimic, înţelegi?
A trebuit să rog să mi se deseneze un loc care nu există pentru asta!

Mic îl privea cu admiraţie.
În plus, părul lui blond, zburlit şi fularul fluturând inspirau mult respect unui copil îmbrăcat în blugi, cu tunsoare clasică.

- Tu câţi ani ai?

- De ce mă întrebi lucruri care nu servesc la nimic?
Şi apoi, urăsc cifrele!

- Dar literele?
Literele… îţi plac?

- Îmi plac, sunt bune.
Însă nu am unde să le cresc pe planeta mea.

Atunci, uitând cu desăvârşire că nu mai are cu ce să se întoarcă, Mic despături avionul şi îi întinse foaia:

- Literele cresc cel mai bine pe hârtie!
Aşa e la mine în carte!

- O, de ce nu m-am gândit la asta? spuse Micul Prinţ; care nu aflase că era un personaj al cărţii şi deci nu avea de ce să se dea mare.

***

Semaforul de pe asteroidul B –612

- Cum vrei să arate prima literă de pe hârtia ta? întrebă Mic.

- Vreau să arate ca un semafor.

- Îmi arăţi?

Micul Prinţ scoase la lumină minuscula trusă de desen pe care o ţinea într-un buzunar secret.

- E de la Antoine, zise, gândindu-se la prietenul său şi la marea familie în care l-a lăsat singur…
Desenez foarte rar de la o vreme…

Semaforul în formă de “P” era… perfect.

- Dar nu are culoare, observă Mic.

- Nu are, pentru că nu i-am făcut încă.
Vreau să vadă aceasta şi floarea mea.

După ce se aşeză mai bine, cât să poată şi floarea să tragă cu ochiul, deocamdată prefăcându-se neinteresată, Micul Prinţ făcu o bulinuţă roşie.
Apoi, suprapusă, încă o bulinuţă roşie.

- N-am mai văzut două culori roşii la un semafor! îndrăzni Mic.

- Bănuiam.
Tu nu ai o floare a ta, de care trebuie să ai grijă tot timpul.

- Semaforul este pentru ea?

- Desigur! încuviinţă Micul Prinţ, sunt culorile ei preferate.
Dar şi pentru oaie.
Acum o să poată să aştepte fără să se plictisească.
Şi n-o să mă mai tem că fuge să-mi mănânce prietena.

***

- Şi când o să poată să treacă? întrebă Mic.

- Când îi dau eu voie, zise Micul Prinţ şi din “P” făcu un “R”, pentru pietoni.
Adică lângă semafor desenă... un picior de oaie.

- Asta e o literă, o recunosc, bătu Mic din palme.
Am văzut-o în carte.

Micul Prinţ nu schiţă nici un gest.
Uneori nu răspundea, ci cădea pe gânduri, ca să revină cu câte o frază scurtă şi plină de sens:

- Orice literă ştie că e o literă - dar numai noi ştim că poate să fie şi altceva.

"Roşu – puteţi trece!"

- Gata, acum puteţi trece! îi invită Micul prinţ.

- Unde?

Semaforul, sau poate planeta, îi dădeau lui Mic senzaţia că se află deja pretutindeni.
Aşa încât rămase pe loc şi lăsă oaia bătrână să se avânte către nicăieri, foarte tacticoasă, cu şalul ei de lână creaţă pe umeri.

- Câţi...?
Era pregătit să întrebe câţi ani are oaia, dar se opri.
Nu putea avea mai mulţi decât cel care i-o desenă, iar despre acela observă că Micului prinţ nu prea îi plăcea să vorbească.

- Câte...? ar mai fi vrut să ştie, dar îşi aduse aminte, of, că cifrele şi întrebările despre ele nu erau deloc agreate.
Totuşi, dacă ar fi aflat câte ore au trecut din ziua numită "azi", ar fi putut face un calcul despre câte ore au mai rămas până nu se ştie când.

Fără avion, nu putea pleca nicăieri.
Iar avionul era acum doar o bucată de hârtie pe care Micul prinţ îşi satisfăcuse un capriciu necesar.

- E roşu, de ce nu treci? îl întrerupse acesta din meditaţie.
Cum vrei să ajungi... dincolo?

- De ce dincolo?

- Păi nu acolo vrei să ajungi? era nedumerit prinţul.

- Ba da...
Adică...
Eşti sigur?

- Absolut!

- Ai desenat un semafor fermecat şi mie nu mi-ai spus! se arătă Mic şi surprins şi indignat.

- Dar tu ce credeai, că o să fac un semafor obişnuit?

- Da!
Că doar nu ai răsfoit aşa de multe poveşti ca mine! răspunse băieţelul de pe pământ, dispus chiar să iniţieze o conversaţie despre asta.

- Nu ai timp! îi zise Micul prinţ.
Trebuie să treci - acum ori niciodată!

- De ce?

- Nu o să mai prinzi acest roşu!

- Dar ce are acest roşu diferit de celălalt roşu?

- Nu e vorba de culoare, nu înţelegi?

Mic nu înţelegea.
Dar se hotărî să treacă.
Dacă prietenul său zicea că o să ajungă unde trebuie şi mai era şi sigur, atunci aşa trebuia să fie.

- Bine! se decise Mic şi îi întinse o mână tremurătoare.

Apoi Micul prinţ dispăru cu fularul fluturând şi el rămase pe loc - pe planeta sa uriaşă, cu cerul verde din cauza frunzelor de salcâm.

***

Revenirea

Întoarcerea lui Mic avu darul să-i bucure pe toţi, chiar şi pe el, care scăpă de un nod în gât.

- Să nu te mai sui niciodată pe masă! fură cuvintele dulci, de întâmpinare, ale mamei sale.

- Ne-ai dat emoţii, băiete! îi spuse tatăl, mângâindu-l pe umărul julit.

- Eu este Yoshiko, auzi vocea micuţei "Origami".
Eu speriat... cumplit.

- Yoshiko, îl lămuri mama sa, este fetiţa care te-a văzut căzând; ne-a anunţat imediat.

- Noi luat masa la iarbă verde, râdea Yoshiko, arătând înspre părinţii ei, care îi făceau semne vesele cu mâna.

- Nu te cheamă Origami? zise Mic, aparent confuz.

- Yoshiko! răspunse fata.
Origami este... uite, şi îi arătă un cocor agăţat de frunzele copacului.

Apoi ţinu să adauge:

- Ai carte frumoasă!
Citit aici, cu voce tare, despre copilul “Neghiniţă”.

Mic se simţi ruşinat.
Chiar dacă vorbea corect româneşte, el nu ştia să citească.
Nu se mai bucura deloc.

Mai bine rămânea pe asteroid, unde literele puteau să fie orice.

***

Şarpele de Supă

- Uite Mic, puţină supă cu tăiţei, viitoarea ta supă preferată.

- Mulţumesc mama.
Crezi că supa asta o să mă facă mai repede mare?

- Dar de ce mare vrei să fii, Micul? spuse Yoshiko, invitată în ziua aceea să ia masa împreună cu familia băiatului.

Tăiţeii se prelingeau pe marginea farfuriilor celor doi copii, care îi urmăreau, nu doar cu lingura, ci şi cu furculiţa.

- Mama, tăiţelul ăsta parcă e o literă, spuse Mic.

- Şarpe de supă este! îl completă Yoshiko, încercând fără succes să-l vâneze, sau măcar să-l domesticească.

Mic începu să râdă.

- Auzi, şarpe de supă!
Şerpii sunt doar de apă!
Şi imediat aruncă un tăiţel prins cu mâna în paharul ei.

Yoshiko luă şi ea un tăiţel în formă de “S” şi i-l plimbă prin faţa ochilor, după care îl băgă în gură.

- Uite, eu mâncat şarpe!

- Gata, copii, la masă nu ne jucăm.
Cine mai vrea tăiţei, să spună!

- Micul, mai vrea.

Băiatul aprobă în tăcere, aducându-şi aminte de motivul adevărat pentru care s-a aşezat la masă.
În curând o să poată face concurs de litere cu Yoshiko.
O să vadă ea atunci.

A lover's concerto

"Timpul nu contează"

Probabil datorită supei cu tăiţei, Mic nu dormi în noaptea aceea.

Imediat după ce tatăl său plecă să o returneze părinţilor pe Yoshiko, iar mama începu să deretice prin bucătărie, el se urcă din nou pe birou.
După un pix şi, eventual, o agendă neîncepută.
Găsi una... începută doar pe jumătate, pe care o ascunse sub pernă.

Târziu, când lumea dormea fără griji - pentru că toţi ştiau să scrie şi să citească, iar pe cei care nu ştiau încă părea să nici nu îi intereseze - băiatul îşi luă agenda, pixul şi începu să se antreneze pentru concursul de litere.
Adică, ce, el nu putea să treacă la nivelul doi?
Ba da.
Cu ajutorul prietenilor din carte şi, mai nou, din viaţă, se poate orice.

Ştia cum se face un "L", de când cu lebedele; păsările acelea obraznice care i-au spus că mai departe de colţul foii nu o să-l ducă vreodată. Oricum, nici ele nu vor ieşi prea curând din acvariu…

Cu "M" nu avea nimic – o masă ruptă la mijloc, ce nu-ţi scoate ochii, ba, dimpotrivă, îţi face cunoştinţă cu Neghiniţă şi te mai şi te trimite pe planeta Micului prinţ, aceea nu este tocmai o masă de lepădat.

Neghiniţă, prietenul lui cât o boabă - care, cine ştie pe unde s-o mai rostogoli ?- Neghiniţă are şi el dreptul la o iniţială, la un "N" frumos ca un tobogan din hârtie, sau ca un "Z"... ameţit.

"O" vine de la Origami, orice ar însemna origami – dar şi de la oglinda în care se uită atent o fată cu numele Yoshiko, dacă nu vrea să te privească în ochi.

"P" şi "R" erau semafoarele – minunatele semafoare de pe Asteroidul B – 612, unde a căpătat încredere în prietenie. Dacă ar fi nevoie să mai ajungă pe vreo planetă pentru asta, nu ar ezita să o facă, în ciuda tuturor oilor ce s-ar grăbi să-i taie calea pe trecerea pentru pietoni.

De "S" îşi amintea ca de o literă şerpuind prin supa gustoasă ce maturizează, fără îndoială, copiii.

Pe toate acestea Mic le rememora vrând - nevrând... Şi umplea, mulţumit de calitatea producţiilor sale grafice, agenda de lucru.

Dacă ar fi ştiut să lege literele între ele – căci pe "T" îl cunoştea încă de când primise tăbliţa magnetică pe care scria deja...TATA - ar fi redat cu brio, la capăt de an, şi maxima grozavă auzită din gura Micului prinţ:

"T I M P U L N U C O N T E A Z Ă"

***

"Tu nu ai inimă?"

- Ai adormit? se înfiinţă litera A în mintea lui Mic, după numai cinci minute de când acesta îşi făcu mulţumit rugăciunea.

- Da, am adormit! răspunse în vis băiatul, întorcându-se pe cealaltă parte.

- Păcat, voiam să te felicit!

- De ce?

- Cum de ce?
Ai învăţat să scrii singur nişte litere foarte grele.

- Tu eşti prima! zise Mic.
Cu tine încep... şi nu prea încep toate poveştile.

- Mersi, lasă asta.
Printre altele, voiam să te anunţ că n-ai terminat.

- Cum aşa?

- Păi, mai suntem.
Familia noastră e mare, nu ca a ta.

- Dacă vrei să ştii, eu mă rog de multe zile pentru o soră şi un căţel.
Dar nu vreau să fie ca tine.

- Ca mine, cum? păru litera A interesată.

- Ca tine, aşa cum eşti tu când vrei să pari mai deşteaptă decât toţi.

- Şi nu sunt?

- Şi ce dacă eşti?
Dar nu trebuie să arăţi, nu e frumos.

- Nu vrei să mă ajuţi să mă schimb?

- Ba da, numai că nu am cum.
Eşti doar o literă care se dă mare.

- Pot să mă dau şi mică.
Dar numai de mână.

- Ai face tu asta?

- Dacă m-ai ajuta, poate.

- Dar de ce... eu?

- Pentru că eşti un băiat deştept şi ambiţios.
Şi simt că ai şi inimă.

- Tu nu ai inimă?

- Nu, eu nu am, sunt o literă şi atât.

- Dar atunci cu ce simţi că eu am inimă?

Litera A stătu să se gândească.
Şi stătu…
Şi stătu…

Până când se iviră zorii şi fu nevoită să se întoarcă, plină de emoţie, în cartea sa cu poveşti...

***

Ultima literă

E suficient să îţi spună cineva că ai o inimă, ca să începi să o crezi şi tu...

De câte ori băiatul deschidea cartea, litera "A" începea să palpite.
Dar şi mai tare se emoţiona când acesta lua un creion şi îi făcea portretul pe un colţ de hârtie.
Sau când el ciocănea la uşă, iar ea îl invita înăuntru, în câte o nouă poveste, exact ca pe vremurile ce începeau cu "A fost odată..."

Mic învăţă să-l scrie repede şi pe "U" – o literă semănând perfect cu cel dintâi suport pentru creioane, primit de la părinţii săi.
Nu gol, ci plin cu tot felul de pixuri, culori şi carioci pe care le merita cu prisosinţă.

Apoi, un accident caraghios, în urmă căruia "A" căzu cu picioarele în sus, îl făcu să râdă şi să dorească să o ca_ri_ca_tu_ri_ze_ze imediat.
Numai că litera aceea nu mai era "A", ci un "V" căruia nu trebuia să-i lege nimeni picioarele; era limpede, la cât de bine stătea pe un vârf, dar mai ales pe două, că are aptitudini pentru balet...

Mai erau şi litere care, ca să-l păcălească, îşi puneau câte o căciulă sau câte o virgulă.
Le-a demascat rapid, în graba de a ajunge la "X" - o literă deosebită, stând cu mâinile încrucişate la piept, gata oricând de plecăciuni în faţa copiilor ce reuşesc să ajungă până la ea.

Mic ajunse.
Era fericit.
Dar nici nu poţi să nu fii atunci când cunoşti toate literele!
Şi când în ele simţi, bătând puternic, inima ta.

***

Veşti bune

Epilog - pentru cei cărora nu le plac despărţirile:

1.La capătul alfabetului, Mic a înfipt între pagini steguleţul său de explorator al Cărţii Poveştilor, pe care a scris fără nici o greşeală: Yoshiko

2.Yoshiko a pierdut concursul de litere româneşti, dar l-a câştigat pe cel de litere japoneze

3.Mic şi Yoshiko îşi scriu des şi urmează să ia împreună masa la iarbă verde, într-o vacanţă de vară

4.Mic nu are încă o surioară pe care să o cheme Albă-ca-zăpada, are, în schimb, un foarte frumos şi deştept buldog francez, cu numele "B"

5.Dacă se va apuca vreodată de scris poveşti, o va face numai pentru a-şi aduce Aminte...

Poveştile lui Mic

PRIETENII DIN CARTE (de la A la Z)